Răni care nu se închid niciodată
Acest post nu e pentru cei foarte sensibili ori pentru cei care se simt nemuritori. Nici pentru cei care evită subiectele inconfortabile și preferă să lase lucrurile nespuse. Nici pentru cei cărora nu le place să plângă.
Am fost extrem de privilegiată în existenta mea - părintii mei m-au dorit extrem de mult, iar când m-am născut nu au știut cum și ce să facă să am parte de tot ce mi-aș putea dori. Pe lângă ei, am mai avut un set de părinti - sora mamei mele și fratele tatălui meu, care m-au iubit ca pe propriul copil. Iar acum, în aceasta zi ploioasă de august, îmi aduc aminte de lucrurile minunate pe care le-au făcut fiecare cu mine, și mă simt norocoasă că au fost parte din viața mea.
Tatăl meu a fost cel mai bun prieten pe care mi l-aș fi putut dori. Nimeni vreodată nu a fost atât de implicat în toate nimicurile din viața mea, nimeni vreodată nu m-a ascultat cu atâta interes și a reținut toate detaliile nesemnificative pe care i le relatam în lungile conversații, față în față ori la telefon. Pentru că nu trecea zi în care să nu vorbim, iar apoi să închid telefonul cu sufletul ușurat, că am spus tot ce m-a durut, sau am împărtășit toate lucrurile bune, că cineva la capătul celalalt fie mi-a dat un sfat bun, fie s-a bucurat din toată inima de veștile mele. Iar când nu a fost de acord cu ceva, de cele mai multe ori a știut cum să pună problema și cum să mă facă să înțeleg. Desigur, am mai avut și mici neînțelegeri, dar în final tot sub aripa lui ajungeam, așa îmi spunea când mă îmbrățișa. Dar deși era extrem de protector, a știut exact cum să îmi dea drumul în viață, m-a îndemnat să mă descurc singură și mereu mi-a dat de înțeles că are încredere că pot face orice.
Dar apoi, într-o zi urâtă de aprilie, a plecat! De tot!
Unchiul Piri a fost mereu un prieten minunat, el m-a dus primele dăți la discotecă, el m-a lăsat să fac uneori glume exagerate cu el, el mi-a făcut soldățeii cei mai buni când eram copil, cu el am pus un batic bietului cățel, de era mama să facă infarct când a văzut așa arătare. Tot el m-a susținut după ce tata nu a mai fost, a fost un bunic de rezervă pentru copiii mei, deși avea nepoții lui, dar avea o inimă atât de mare că aveau loc toți acolo. Am mai avut mici neînțelegeri, dar mereu a fost cel înțelept și nu și-a bătut capul cu încăpățânarea mea. Nu s-a ferit să îmi spună cât de mult ține la mine și familia mea, și cât de mult ne admiră.
Dar apoi, într-o zi urâtă de august, a plecat. De tot!
Pe Babi, nașa mea, o am mereu în minte veselă și caldă. Ea a avut copii cu 10 ani înainte de mama, deși era sora ei mai mică, iar după ce m-am născut a fost parte constantă din toate etapele vieții mele și mă trata ca pe propriul ei copil. Îmi plăcea să merg la ea în vizită, mereu avea o vorbă bună și o prăjitură cel puțin la fel de bună. O femeie de o bunătate extraordinară, sănătoasă, veselă, roșie în obraji, caldă și generoasă, cu un suflet mare. Copiii și nepoatele ei au fost totul pentru ea, se lumina toată când vorbea despre ei.
Dar apoi, într-o zi urâtă de octombrie, a plecat. De tot!
Toți trei, răpiți mult prea devreme, în același fel, de aceeași boală oribilă, care îi distruge în timp ce familia asistă neputincioasă, fără să îi poată ajuta în vreun fel. La început, când afli, simți că te-a lovit ceva în moalele capului, pare incredibil că familia ta să fie lovită de așa ceva. Dar crezi și speri că poate nu e chiar așa rău. Apoi începi să conștientizezi, și îi vezi pe cei dragi cum se usucă în fața ta, cum se înjumătățesc fizic, cum parcă nu mai sunt ei. Le citești în ochi teama de moarte. Încerci să îi convingi că va fi bine, că trebuie să mănânce ca să se întărească, să își ia medicamentele, să se odihnească, că totul va fi bine, dar în adâncul tău știi că nu va fi bine. Dar ei știu ce se întâmplă, și îi vezi trecând prin diferite stări, de la speranță, tristețe, supărare, durere fizică și în final resemnare. Iar tu, care asiști neputincios la toate acestea, ajungi să iți dorești să se încheie odată aceasta suferință, nu mai poți să îi vezi cum se chinuie, cum te strâng de mână în zilele dinaintea finalului. Apoi când se încheie, plângi pentru că s-a încheiat, dar plângi și pentru că ți-ai dorit să se încheie. Rămâi cu sechele, cu răni care nu se închid vreodată, cu un dor ce nu se stinge. După ce a plecat tata, am avut impresia că e plecat în vreo excursie. Am așteptat să se întoarcă, am simțit nevoia să îl sun, să îi povestesc cum mă simt de când nu mai e.
Dar nu ai cum să-i mai suni, nu ai cum să le mai spui ce simți, nu poți să le mai spui cât de rău iți pare când i-ai supărat cu micile tale nimicuri. Cei din jurul tău de cele mai multe ori evită să întrebe ceva - e foarte inconfortabil să asculți pe cineva jelind, mai bine nu întrebi nimic. Mai bine ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. Poate dacă nu vorbim despre asta, e mai ușor și uităm mai repede. Din păcate, crudul adevăr e că nevorbind sau nelăsând la suprafață sentimentele de după, că deh, societatea nu e pregătită sa aibă de-a face cu tristețea noastră, ajunge să fie mult mai greu sa ne vindecăm atât cât să funcționăm normal. Pentru că de vindecat complet, după o astfel de pierdere, nu te vindeci niciodată. Devine mai ușor, vorba lui văru-meu, nu te mai gândești chiar zilnic, dar tot nu uiți și tot doare.
Acum, pentru cei care au ajuns să citească până la final, nu pot să spun decât CARPE DIEM! Să nu amânăm nimic, să ne facem o listă cu ce visăm să îndeplinim și să ne oferim bucuria de a bifa lucruri de pe listă. Nu trebuie să fie neapărat lucruri mari, sau scumpe. Pentru că, din păcate, zilele intră în sac!
Să mergem la cei dragi și să-i îmbrățișăm, să le spunem cât de mult înseamnă pentru noi, să plănuim să petrecem timp cu ei, să îi sunăm atunci când avem chef să îi auzim. Să fim mai toleranți, mai înțelegători, mai iertători, pentru că e posibil să regretăm mai devreme decât credem.
Am fost extrem de privilegiată în existenta mea - părintii mei m-au dorit extrem de mult, iar când m-am născut nu au știut cum și ce să facă să am parte de tot ce mi-aș putea dori. Pe lângă ei, am mai avut un set de părinti - sora mamei mele și fratele tatălui meu, care m-au iubit ca pe propriul copil. Iar acum, în aceasta zi ploioasă de august, îmi aduc aminte de lucrurile minunate pe care le-au făcut fiecare cu mine, și mă simt norocoasă că au fost parte din viața mea.
Tatăl meu a fost cel mai bun prieten pe care mi l-aș fi putut dori. Nimeni vreodată nu a fost atât de implicat în toate nimicurile din viața mea, nimeni vreodată nu m-a ascultat cu atâta interes și a reținut toate detaliile nesemnificative pe care i le relatam în lungile conversații, față în față ori la telefon. Pentru că nu trecea zi în care să nu vorbim, iar apoi să închid telefonul cu sufletul ușurat, că am spus tot ce m-a durut, sau am împărtășit toate lucrurile bune, că cineva la capătul celalalt fie mi-a dat un sfat bun, fie s-a bucurat din toată inima de veștile mele. Iar când nu a fost de acord cu ceva, de cele mai multe ori a știut cum să pună problema și cum să mă facă să înțeleg. Desigur, am mai avut și mici neînțelegeri, dar în final tot sub aripa lui ajungeam, așa îmi spunea când mă îmbrățișa. Dar deși era extrem de protector, a știut exact cum să îmi dea drumul în viață, m-a îndemnat să mă descurc singură și mereu mi-a dat de înțeles că are încredere că pot face orice.
Dar apoi, într-o zi urâtă de aprilie, a plecat! De tot!
Unchiul Piri a fost mereu un prieten minunat, el m-a dus primele dăți la discotecă, el m-a lăsat să fac uneori glume exagerate cu el, el mi-a făcut soldățeii cei mai buni când eram copil, cu el am pus un batic bietului cățel, de era mama să facă infarct când a văzut așa arătare. Tot el m-a susținut după ce tata nu a mai fost, a fost un bunic de rezervă pentru copiii mei, deși avea nepoții lui, dar avea o inimă atât de mare că aveau loc toți acolo. Am mai avut mici neînțelegeri, dar mereu a fost cel înțelept și nu și-a bătut capul cu încăpățânarea mea. Nu s-a ferit să îmi spună cât de mult ține la mine și familia mea, și cât de mult ne admiră.
Dar apoi, într-o zi urâtă de august, a plecat. De tot!
Pe Babi, nașa mea, o am mereu în minte veselă și caldă. Ea a avut copii cu 10 ani înainte de mama, deși era sora ei mai mică, iar după ce m-am născut a fost parte constantă din toate etapele vieții mele și mă trata ca pe propriul ei copil. Îmi plăcea să merg la ea în vizită, mereu avea o vorbă bună și o prăjitură cel puțin la fel de bună. O femeie de o bunătate extraordinară, sănătoasă, veselă, roșie în obraji, caldă și generoasă, cu un suflet mare. Copiii și nepoatele ei au fost totul pentru ea, se lumina toată când vorbea despre ei.
Dar apoi, într-o zi urâtă de octombrie, a plecat. De tot!
Toți trei, răpiți mult prea devreme, în același fel, de aceeași boală oribilă, care îi distruge în timp ce familia asistă neputincioasă, fără să îi poată ajuta în vreun fel. La început, când afli, simți că te-a lovit ceva în moalele capului, pare incredibil că familia ta să fie lovită de așa ceva. Dar crezi și speri că poate nu e chiar așa rău. Apoi începi să conștientizezi, și îi vezi pe cei dragi cum se usucă în fața ta, cum se înjumătățesc fizic, cum parcă nu mai sunt ei. Le citești în ochi teama de moarte. Încerci să îi convingi că va fi bine, că trebuie să mănânce ca să se întărească, să își ia medicamentele, să se odihnească, că totul va fi bine, dar în adâncul tău știi că nu va fi bine. Dar ei știu ce se întâmplă, și îi vezi trecând prin diferite stări, de la speranță, tristețe, supărare, durere fizică și în final resemnare. Iar tu, care asiști neputincios la toate acestea, ajungi să iți dorești să se încheie odată aceasta suferință, nu mai poți să îi vezi cum se chinuie, cum te strâng de mână în zilele dinaintea finalului. Apoi când se încheie, plângi pentru că s-a încheiat, dar plângi și pentru că ți-ai dorit să se încheie. Rămâi cu sechele, cu răni care nu se închid vreodată, cu un dor ce nu se stinge. După ce a plecat tata, am avut impresia că e plecat în vreo excursie. Am așteptat să se întoarcă, am simțit nevoia să îl sun, să îi povestesc cum mă simt de când nu mai e.
Dar nu ai cum să-i mai suni, nu ai cum să le mai spui ce simți, nu poți să le mai spui cât de rău iți pare când i-ai supărat cu micile tale nimicuri. Cei din jurul tău de cele mai multe ori evită să întrebe ceva - e foarte inconfortabil să asculți pe cineva jelind, mai bine nu întrebi nimic. Mai bine ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. Poate dacă nu vorbim despre asta, e mai ușor și uităm mai repede. Din păcate, crudul adevăr e că nevorbind sau nelăsând la suprafață sentimentele de după, că deh, societatea nu e pregătită sa aibă de-a face cu tristețea noastră, ajunge să fie mult mai greu sa ne vindecăm atât cât să funcționăm normal. Pentru că de vindecat complet, după o astfel de pierdere, nu te vindeci niciodată. Devine mai ușor, vorba lui văru-meu, nu te mai gândești chiar zilnic, dar tot nu uiți și tot doare.
Acum, pentru cei care au ajuns să citească până la final, nu pot să spun decât CARPE DIEM! Să nu amânăm nimic, să ne facem o listă cu ce visăm să îndeplinim și să ne oferim bucuria de a bifa lucruri de pe listă. Nu trebuie să fie neapărat lucruri mari, sau scumpe. Pentru că, din păcate, zilele intră în sac!
Să mergem la cei dragi și să-i îmbrățișăm, să le spunem cât de mult înseamnă pentru noi, să plănuim să petrecem timp cu ei, să îi sunăm atunci când avem chef să îi auzim. Să fim mai toleranți, mai înțelegători, mai iertători, pentru că e posibil să regretăm mai devreme decât credem.
Comments