Somnul care nu mai vine
Stă la sânul meu, cu ochii larg deschiși, și se uită în ochii mei. Cred că în felul acesta m-au făcut copilele astea sclava lor, așa m-au înrobit. Așa am ajuns să nu-mi mai pese de mine, să uit de nesomn, de dureri de spate și nu numai, să fiu complet și iremediabil topită după ele.
Da, are aproape 2 ani jumate, și încă are aceeași privire de bebeluș inocent când stă la sân. Acolo e confortul ei, e cald și bine la mami în brațe, se simte în siguranță și iubită. Adoarme greu însă, la fel ca soră-sa. Parcă am uitat să includem somnul în proiect când am făcut copilele astea, zău așa. Amândouă ne-au chinuit seara la culcare, parcă le e teamă să adoarmă ca să nu piardă din magia pe care o avem împreună.
Acum la Emma depinde și dacă a dormit de după-amiază, atunci e în stare să reziste și până la 10-11 seara până să adoarmă. Dacă e obosita însă, i se închid ochii rapid și cade în lumea viselor, iar eu pot să o pun jos la culcare, sperând în mod naiv, că am seara pentru mine. De obicei când mi-e lumea mai dragă, fie stau cu Ariana să citesc, sau sunt la duș, atunci aud sunete ca de ied care a visat ceva urât. Și o luam de la capăt. Apoi noaptea, cine știe de câte ori mă trezesc, uneori mă uit la ceas, alteori nici măcar nu deschid ochii. Mai nou funcționăm pe principiul semi-autoservire, și atunci chiar nu mă trezesc decât foarte puțin, cât să mă întorc în poziția pe care mi-o indica Emma: "țața (cealaltă) țița" e stânga, sau "this one" e dreapta.
Faza în care suntem acum mă duce cu gândul la Ariana la aceeași vârstă. Pe cât de frumos și mirific e alăptatul, pe atât de enervant ajunge să fie uneori, când copilul mare vrea atât de des. Când Ari avea vârsta Emmei de acum, deci 2 ani jumate, tocmai ne mutam aici, și tocmai îi ieșeau ultimii doi molari. Evident că se trezea des și mă exaspera uneori, dar apoi, până să mă dezmeticesc, copilul crescuse și se înțărcase. Și a început să-mi fie dor de perioada de dinainte, când eram pentru ea confort, hrană, iubire și tot restul. Așa că încerc să îmi adun răbdările și să înmagazinez suficiente amintiri din perioada asta.
Trebuie să spun că deși mă plâng că sunt nedormită, eu nu știu cum e să ai nici măcar o noapte nedormita. Adică lipsa mea de somn e cauzată de trezirile repetate, când nu tot timpul reușeam să adorm rapid. Și de multe ori eram trezită din somnul acela adânc, când tocmai am adormit, și senzația aceea e groaznica, o amețeală amestecata cu un ritm cardiac nebunesc, creează un disconfort complet și sigur scutură puțin organismul. Dar amândouă fetele au știut de la început când e noapte, și că noaptea se doarme, chiar dacă adormeau greu sau se trezeau des.
Pe Ari nu am avut-o lângă mine în primele nopți după naștere, că deh, nu aveam încă lapte suficient, aveam dureri după cezariană, orice scuză era bună să i se dea lapte praf. Dar am recuperat după aceea, când am dormit mult în camera ei, inclusiv cu ea. Totuși, ea a dormit și singură în pătuț sau chiar în cameră, cel puțin o parte din noapte. A avut o perioada, de la 4 luni până la 8 luni, când dormea toată noaptea (de la 12 la 7) fără vreo trezire. Prima oară când s-a întâmplat asta, știu că m-am panicat și am sărit să văd dacă e ok. Apoi la 8 luni când a reînceput cu trezirile n-am știut ce m-a lovit. Apoi până pe la 5 ani, s-a tot trezit, inclusiv după ce s-a înțărcat, la 3 ani și 3 luni. Se trezea în unele nopți și fie scâncea, fie ne striga, mai plângea uneori – eu eram mereu panicată când o auzeam. Pe Dan nu îl accepta noaptea, îl respingea și mă voia doar pe mine, dar când am fost însărcinată cu Emma în ultimele luni i-am explicat că asta e, fie vine tata, fie nu vine nimeni. Că eu nu mai încăpeam în pat lângă ea și îmi era greu să stau pe jos lângă pat. Așa că l-a acceptat și pe Dan, iar după nașterea Emmei s-a mai trezit o vreme, dar apoi a început să doarmă foarte bine toata noaptea. Dacă avea o problema fie bătea în perete, fie mergea la Dan. Acum însă singura problemă pe care o are e adormitul. Indiferent cât de obosită e și când îi stingem lumina, durează cel puțin o oră până adoarme. Și uneori mai bate în perete că vrea să vina mama, deși parcă ceva mai rar în ultima vreme. Dar oricum, e suficient cât să nu putem avea o seară liniștită, știind că fie una bate în perete să ne cheme, fie cealaltă se va trezi imediat. Cu toate acestea, de multe ori stăm și le privim, și glumim: "oh, ce draguțe sunt, hai să le trezim!".
"Cealaltă" zână a fost lipita de mine din prima noapte. Clar nu a fost tăiat bine cordonul ombilical. După ce a stat skin on skin vreo 2 ore proaspăt ieșită din... cuptor, am pus-o în micul pătuț de lângă patul meu. A stat ea câtva acolo, dar se tot foia, ceva tot nu-i era bine. Când Dan a plecat în final acasă, noi am fost mutate într-o cameră superbă de la Birthing Centre, care avea un pat dublu în care îmi făceam planuri cât de bine am să dorm. Pe ea am pus-o în pătuțul mic și o priveam, cum doarme... ce minunată e, ce frumos doarme... moment în care a început să se foiască și să scoată sunete de ied răsfățat. Am luat-o sus, am încercat să o hrănesc, nu-i mai era foame (am schimbat-o! Ah, ăla e un subiect separat: schimbatul primului caca făcut de un bebeluș la câteva ore după ce s-a născut), s-a liniștit, am pus-o jos, a dormit 5 minute, am privit-o... ce minunată e, ce frumos doarme... și.. iar a început fâțâiala. După câteva ture de așa ceva, m-am cam săturat, era ora 3 noaptea, erau doar 6 ore de când născusem fără medicație un bebe, după un travaliu de 22 de ore. Deci da, îmi cam era somn și eram și eu nițel obosită. Doar nițel, că deh, mă trag din neam de Superman. Așa că am zis, gata copile, te iau lângă mine și-om vedea. Inutil să zic că atât i-a trebuit bebelului, a adormit tun lipită lângă mine și ne-a trezit asistenta dimineața când mi-a adus micul dejun. Si lipită a rămas. Primele luni acasă a dormit cu mine și Dan, între noi. În pătuț nu a vrut nici măcar peste zi. Era relativ ok, până a început să se învârtă în toate părțile și să ne înghesuie, ea stand transversal. Ne-a venit ideea strălucită să lipim pătuțul ei de patul nostru și să o pun să doarmă acolo. Planul a părut grozav, fără cusur, până când copila se rostogolea în patul nostru și ne înghesuia din nou. Apoi se tot trezea și foia până o puneam între noi, iar atunci dormea în sfârșit bine. Dar, din nou, ne înghesuia. Așa am ajuns să dorm eu (o parte din mine) în pătuț, ca să avem cu toții loc. În final am stabilit că cel mai bine mă mut cu ea în camera ei, într-un pat dublu, să avem loc și să nu-l mai trezim pe tati, sau să nu-l mai lovim cu picioarele în coa...ste. Și tot în faza aia ne aflăm și acum, tot așa lipite suntem. Dar știu că nu va mai dura prea mult, și încerc să înmagazinez cât mai mult din ce a mai rămas din mirosul de bebe, din căldura respirației ei dulci, din miorlăielile din timpul nopții când mă căuta, să se asigure că sunt acolo. Știu că îmi va fi dor de momentele acestea, cum mi-e dor de Ariana când era așa mică și lipicioasă.
Deși ambele copile au dormit aiurea și ziua și noaptea, s-au trezit până la vârste înaintate, trebuie să spun că a existat o diferență imensă între modul în care am gestionat situația. Cu Ariana am avut un caiet în care notam când adormea, când se trezea, cât timp a stat la sân, câte treziri a avut noaptea... în fine, chestii perfecte care să te scoată din minți, când iți dai seama că nu există nici un tipar și copilul nu are program (încercați să explicați asta generațiilor anterioare!). Cu Emma nu am notat nimic, nu am numărat și cred că eram atât de obosită că uitam de la un somn la altul cât și cum a fost. Când sunt doi copii în ecuație, totul se schimbă, și lucrurile devin nu de două ori, ci poate de cinci ori mai dificile la început. Sunt atâtea aspecte de care trebuie ținut cont, atâtea situații noi la care întreaga familie trebuie să se adapteze, încât programul de somn și alte nimicuri de genul nici măcar nu au loc în mintea mamei.
În plus, pentru noi ideea de a lăsa copilul să plângă și în final să se liniștească și să adoarmă a fost pur și simplu inacceptabilă. Acel "cry it out" mă oripilează profund și deși în mod clar e foarte benefic pentru părinți, cred că e foarte periculos pentru copil. Aparent, sistemul e foarte simplu, pui bebelușul în pat, iar acesta în mod aproape sigur va începe să plângă. Se pare că prima seară va plânge jumătate de oră (!), apoi adoarme (de epuizare, nu pentru că brusc l-a cuprins înțelepciunea că e timpul să doarmă), apoi a doua zi plânge doar 20 de minute, a treia zi 10 minute și apoi gata, adoarme singur. Nu pentru că a înțeles că așa e mai bine pentru el, ci bietul de el, pentru că a înțeles că deși plânge cu jale, mămica lui care e întregul lui univers, nu vine, l-a abandonat. Sigur, nu știm cu siguranță că așa gândește un bebe mic, dar oare merită să ne asumăm riscul? În orice caz, eu nu aș înțelege cum ar putea sta o mamă în partea cealaltă a ușii și să își asculte bebelușul plângând. Că e 1 minut sau 30 de minute, mi se pare inacceptabil, și chiar dacă or fi și argumente în favoarea acestei metode stupide, părerea mea rămâne aceeași.
Acum în timp ce scriu, Emma doarme de după-amiază. Joi e ziua în care doarme mult, că dimineața mergem la înot și după aceea îi e somn. Mno că tocmai s-a trezit! Story of my life. :)
Da, are aproape 2 ani jumate, și încă are aceeași privire de bebeluș inocent când stă la sân. Acolo e confortul ei, e cald și bine la mami în brațe, se simte în siguranță și iubită. Adoarme greu însă, la fel ca soră-sa. Parcă am uitat să includem somnul în proiect când am făcut copilele astea, zău așa. Amândouă ne-au chinuit seara la culcare, parcă le e teamă să adoarmă ca să nu piardă din magia pe care o avem împreună.
Acum la Emma depinde și dacă a dormit de după-amiază, atunci e în stare să reziste și până la 10-11 seara până să adoarmă. Dacă e obosita însă, i se închid ochii rapid și cade în lumea viselor, iar eu pot să o pun jos la culcare, sperând în mod naiv, că am seara pentru mine. De obicei când mi-e lumea mai dragă, fie stau cu Ariana să citesc, sau sunt la duș, atunci aud sunete ca de ied care a visat ceva urât. Și o luam de la capăt. Apoi noaptea, cine știe de câte ori mă trezesc, uneori mă uit la ceas, alteori nici măcar nu deschid ochii. Mai nou funcționăm pe principiul semi-autoservire, și atunci chiar nu mă trezesc decât foarte puțin, cât să mă întorc în poziția pe care mi-o indica Emma: "țața (cealaltă) țița" e stânga, sau "this one" e dreapta.
Faza în care suntem acum mă duce cu gândul la Ariana la aceeași vârstă. Pe cât de frumos și mirific e alăptatul, pe atât de enervant ajunge să fie uneori, când copilul mare vrea atât de des. Când Ari avea vârsta Emmei de acum, deci 2 ani jumate, tocmai ne mutam aici, și tocmai îi ieșeau ultimii doi molari. Evident că se trezea des și mă exaspera uneori, dar apoi, până să mă dezmeticesc, copilul crescuse și se înțărcase. Și a început să-mi fie dor de perioada de dinainte, când eram pentru ea confort, hrană, iubire și tot restul. Așa că încerc să îmi adun răbdările și să înmagazinez suficiente amintiri din perioada asta.
Trebuie să spun că deși mă plâng că sunt nedormită, eu nu știu cum e să ai nici măcar o noapte nedormita. Adică lipsa mea de somn e cauzată de trezirile repetate, când nu tot timpul reușeam să adorm rapid. Și de multe ori eram trezită din somnul acela adânc, când tocmai am adormit, și senzația aceea e groaznica, o amețeală amestecata cu un ritm cardiac nebunesc, creează un disconfort complet și sigur scutură puțin organismul. Dar amândouă fetele au știut de la început când e noapte, și că noaptea se doarme, chiar dacă adormeau greu sau se trezeau des.
Pe Ari nu am avut-o lângă mine în primele nopți după naștere, că deh, nu aveam încă lapte suficient, aveam dureri după cezariană, orice scuză era bună să i se dea lapte praf. Dar am recuperat după aceea, când am dormit mult în camera ei, inclusiv cu ea. Totuși, ea a dormit și singură în pătuț sau chiar în cameră, cel puțin o parte din noapte. A avut o perioada, de la 4 luni până la 8 luni, când dormea toată noaptea (de la 12 la 7) fără vreo trezire. Prima oară când s-a întâmplat asta, știu că m-am panicat și am sărit să văd dacă e ok. Apoi la 8 luni când a reînceput cu trezirile n-am știut ce m-a lovit. Apoi până pe la 5 ani, s-a tot trezit, inclusiv după ce s-a înțărcat, la 3 ani și 3 luni. Se trezea în unele nopți și fie scâncea, fie ne striga, mai plângea uneori – eu eram mereu panicată când o auzeam. Pe Dan nu îl accepta noaptea, îl respingea și mă voia doar pe mine, dar când am fost însărcinată cu Emma în ultimele luni i-am explicat că asta e, fie vine tata, fie nu vine nimeni. Că eu nu mai încăpeam în pat lângă ea și îmi era greu să stau pe jos lângă pat. Așa că l-a acceptat și pe Dan, iar după nașterea Emmei s-a mai trezit o vreme, dar apoi a început să doarmă foarte bine toata noaptea. Dacă avea o problema fie bătea în perete, fie mergea la Dan. Acum însă singura problemă pe care o are e adormitul. Indiferent cât de obosită e și când îi stingem lumina, durează cel puțin o oră până adoarme. Și uneori mai bate în perete că vrea să vina mama, deși parcă ceva mai rar în ultima vreme. Dar oricum, e suficient cât să nu putem avea o seară liniștită, știind că fie una bate în perete să ne cheme, fie cealaltă se va trezi imediat. Cu toate acestea, de multe ori stăm și le privim, și glumim: "oh, ce draguțe sunt, hai să le trezim!".
"Cealaltă" zână a fost lipita de mine din prima noapte. Clar nu a fost tăiat bine cordonul ombilical. După ce a stat skin on skin vreo 2 ore proaspăt ieșită din... cuptor, am pus-o în micul pătuț de lângă patul meu. A stat ea câtva acolo, dar se tot foia, ceva tot nu-i era bine. Când Dan a plecat în final acasă, noi am fost mutate într-o cameră superbă de la Birthing Centre, care avea un pat dublu în care îmi făceam planuri cât de bine am să dorm. Pe ea am pus-o în pătuțul mic și o priveam, cum doarme... ce minunată e, ce frumos doarme... moment în care a început să se foiască și să scoată sunete de ied răsfățat. Am luat-o sus, am încercat să o hrănesc, nu-i mai era foame (am schimbat-o! Ah, ăla e un subiect separat: schimbatul primului caca făcut de un bebeluș la câteva ore după ce s-a născut), s-a liniștit, am pus-o jos, a dormit 5 minute, am privit-o... ce minunată e, ce frumos doarme... și.. iar a început fâțâiala. După câteva ture de așa ceva, m-am cam săturat, era ora 3 noaptea, erau doar 6 ore de când născusem fără medicație un bebe, după un travaliu de 22 de ore. Deci da, îmi cam era somn și eram și eu nițel obosită. Doar nițel, că deh, mă trag din neam de Superman. Așa că am zis, gata copile, te iau lângă mine și-om vedea. Inutil să zic că atât i-a trebuit bebelului, a adormit tun lipită lângă mine și ne-a trezit asistenta dimineața când mi-a adus micul dejun. Si lipită a rămas. Primele luni acasă a dormit cu mine și Dan, între noi. În pătuț nu a vrut nici măcar peste zi. Era relativ ok, până a început să se învârtă în toate părțile și să ne înghesuie, ea stand transversal. Ne-a venit ideea strălucită să lipim pătuțul ei de patul nostru și să o pun să doarmă acolo. Planul a părut grozav, fără cusur, până când copila se rostogolea în patul nostru și ne înghesuia din nou. Apoi se tot trezea și foia până o puneam între noi, iar atunci dormea în sfârșit bine. Dar, din nou, ne înghesuia. Așa am ajuns să dorm eu (o parte din mine) în pătuț, ca să avem cu toții loc. În final am stabilit că cel mai bine mă mut cu ea în camera ei, într-un pat dublu, să avem loc și să nu-l mai trezim pe tati, sau să nu-l mai lovim cu picioarele în coa...ste. Și tot în faza aia ne aflăm și acum, tot așa lipite suntem. Dar știu că nu va mai dura prea mult, și încerc să înmagazinez cât mai mult din ce a mai rămas din mirosul de bebe, din căldura respirației ei dulci, din miorlăielile din timpul nopții când mă căuta, să se asigure că sunt acolo. Știu că îmi va fi dor de momentele acestea, cum mi-e dor de Ariana când era așa mică și lipicioasă.
Deși ambele copile au dormit aiurea și ziua și noaptea, s-au trezit până la vârste înaintate, trebuie să spun că a existat o diferență imensă între modul în care am gestionat situația. Cu Ariana am avut un caiet în care notam când adormea, când se trezea, cât timp a stat la sân, câte treziri a avut noaptea... în fine, chestii perfecte care să te scoată din minți, când iți dai seama că nu există nici un tipar și copilul nu are program (încercați să explicați asta generațiilor anterioare!). Cu Emma nu am notat nimic, nu am numărat și cred că eram atât de obosită că uitam de la un somn la altul cât și cum a fost. Când sunt doi copii în ecuație, totul se schimbă, și lucrurile devin nu de două ori, ci poate de cinci ori mai dificile la început. Sunt atâtea aspecte de care trebuie ținut cont, atâtea situații noi la care întreaga familie trebuie să se adapteze, încât programul de somn și alte nimicuri de genul nici măcar nu au loc în mintea mamei.
În plus, pentru noi ideea de a lăsa copilul să plângă și în final să se liniștească și să adoarmă a fost pur și simplu inacceptabilă. Acel "cry it out" mă oripilează profund și deși în mod clar e foarte benefic pentru părinți, cred că e foarte periculos pentru copil. Aparent, sistemul e foarte simplu, pui bebelușul în pat, iar acesta în mod aproape sigur va începe să plângă. Se pare că prima seară va plânge jumătate de oră (!), apoi adoarme (de epuizare, nu pentru că brusc l-a cuprins înțelepciunea că e timpul să doarmă), apoi a doua zi plânge doar 20 de minute, a treia zi 10 minute și apoi gata, adoarme singur. Nu pentru că a înțeles că așa e mai bine pentru el, ci bietul de el, pentru că a înțeles că deși plânge cu jale, mămica lui care e întregul lui univers, nu vine, l-a abandonat. Sigur, nu știm cu siguranță că așa gândește un bebe mic, dar oare merită să ne asumăm riscul? În orice caz, eu nu aș înțelege cum ar putea sta o mamă în partea cealaltă a ușii și să își asculte bebelușul plângând. Că e 1 minut sau 30 de minute, mi se pare inacceptabil, și chiar dacă or fi și argumente în favoarea acestei metode stupide, părerea mea rămâne aceeași.
Acum în timp ce scriu, Emma doarme de după-amiază. Joi e ziua în care doarme mult, că dimineața mergem la înot și după aceea îi e somn. Mno că tocmai s-a trezit! Story of my life. :)
Comments